Era o dimineață de iarnă amoroasă.
în vatră, două lemne împreunate își topesc extazul până amorul înflăcărat nu le transcende în cenușa din care, vara, să înflorească doi crini roșii.
pe perete, ceasul vechi își omoară lent angoasa – un tic-tac răgușit din vremea bunicului tatălui meu. ceasul în care nimeni nu știe când, cum și cine i-a schimbat ultima dată bateria, își duce povara unui ticăit atomic, numărând clipele fiecăruia din noi, deja a patra generație.
mi-aș fi dorit să ningă frumos, ca în ziua când prima oară, mi-am pierdut capul de fericire, cucerit de splendoarea de basm a iernii.
//
dar soarta avea alte planuri.
puteam să mă cert cu ea, să-i demonstrez în fel și chip că eu sunt stăpânul vederii mele – și de fiecare dată când soarele apărea, îmi stingea lumina. o amuza cum orbecăiesc printre oameni cu degetele incinerate. luam foc atunci când eram ferm convins că lumea e rece. într-un final, obosit de certuri, i-am permis să mă cucerească – încă o mireasă și mai imprevizibilă decât cea ce mă așteptă la capăt.
în piept simțeam furnicături, un ticăit vag și persistent, o văicăreală nedescoperită de până atunci, dar prezentă odată cu existența mea conștientă.
//
țineam pasul legănat și lent prin parc, încercând cumva de a resuscita senzația pierdută de basm a iernii. pașii adânciți în gânduri compuneau, inconștient, sonata mersului prin zăpadă.
prinsesem cu privirea un fulg de nea, singurul fulg ce alerga, înnebunit, după raza soarelui, dansa jucăuș și năstrușnic pe corzile întinse ale nimbului solar, se rotea îndrăgostit împrejurul razei și nu avea tendința să cadă la pământ, vrăjit de gravitație.
urmăream cu entuziasm ritualul nupțial. am oprit pentru un moment gândurile, inspirând adânc, am dat voie aerului rece și dulce de iarnă să îmi umple pieptul cu sublima fericire.
s-a întors euforia clipelor uitate. eram absent și rătăcit în reverie.
ca prin vis am ajuns la o margine de parc. tot în jur încetinise. nu și fiara drumului, care și-a înfipt colții în mine cu o viteză copleșitoare, aruncându-mă dincolo de limitele percepției mele.
//
în nimicul care este
și în Tot inexistent,
unde nu-i nici loc, nici veste,
nici cuvântul persistent,
nu-i nici azi și nu-i nici mâine –
poate ieri a fost cândva –
n-a fost om, deci n-a fost nume
și nici timp de-a-l măsura.
punct infim într-o tenebră,
un proscris – asta eram,
n-aveam simț, n-aveam nici febră,
n-aveam gând, nici nu visam.
eram conștiință pură,
câtă liniște și pace!
în momentul cel de urmă,
apariția ea își face:
un ecou, o voce dulce,
emanare-a acelui vid.
într-o clipă mă seduce
și apoi toate s-au ivit:
am simțit o primă oară,
o pulsare de lumină
nu-i pulsare interioară,
și nici foc ca să devină,
începu vag să apară,
întâi forma, apoi gândul,
apoi fond, intenția clară,
în final veni cuvântul.
„cine ești, ecou străin,
apărut dintr-un nimic?”
„sunt o taină din suspin
și tăcerea-n chip o strâng.
sunt o undă neștiută,
coborâtă-n nepătruns,
dintr-o clipă netrecută
și din visul neajuns.”
ea părea doar o mirare
între sânge și pământ,
o trezire-n depărtare,
melodie fără cânt.
dar cum vine, se destramă,
într-o briză de tăcere,
căci nimicul nu reclamă
decât pură efemere.
și precum venise lină,
ca un vis neînceput,
se ascunse-n nelumină,
în neantul netrecut.
nu-i plecare, nu-i venire,
ci o rană-n nevăzut,
e un strop din nemurire
peste timp neînceput.
//
când am deschis ochii, părea că tocmai fusesem smuls cu tot cu tulpină
și rădăcina adâncă din întunericul în care eram un punct în nemișcare, în repaus.
Totodată, eram o substanță dispersată a timpului, într-o stare de așteptare limpede, a momentului în care voi începe să coagulez extremele și timpul, materia și vibrația, gândurile și tăcerea, transformându-mă treptat în sămânța uitată în pământ, ori poate aruncată acolo cu un scop anume și care a visat lumina înainte de a o cunoaște.
nu știu cât a trecut – probabil mai multe anotimpuri cosmice ale tăcerii, poate o secundă camuflată în veacuri, poate o veșnicie himeră, dar când EA a rostit din nou în mine, fără glas, am înțeles că m-am întors și că nimic nu va mai fi nespus.